Un subiect tare drag mie, care a reprezentat tema lucrării mele de disertație din anul 2020, tratează practic foarte pe scurt problemele pe care le implică restituirea unui bun odată dat în folosință (închiriere, comodat, depozit etc.).
Contractele așa-numite „de folosință” a bunulului sunt acelea care implică o remitere materială a bunului de la o persoană la alta, cu obligația restituirii după o anumită perioadă de timp. Acestea nu implică un transfer dintr-un patrimoniu în celălalt, în sensul existenței unui act de dispoziție, ci o „trecere” temporară cu un scop determinat și o urmare prevăzută de părți la încetarea contractului, și anume revenirea bunului în mâinile proprietarului.
Contractele de folosință implică, după o perioadă de timp, restituirea bunului dat. A restitui înseamnă a înapoia, a returna, a restabili, fiind întemeiată pe un fapt sau un act anterior. Ce este important de menționat este că restituirea nu trebuie confundată cu răspunderea contractuală, deoarece obligația de restituire are un caracter obiectiv, în sensul în care nu se întemeiază pe o culpă, fiind o mișcare patrimonială în sens invers, o revenire a valorii în patrimoniul inițial. Putem susține că este și o repunere în situația anterioară, însă cu anumite mențiuni care se vor analiza ulterior.
Restituirea bunului însă nu reprezintă o retroactivitate, deoarece nu se „șterge” ordinea juridică anterioară, ci se păstrează existența contractului, efectele sale etc., aducând bunul în starea în care se află la proprietar.
Restituirea în contractul de uzufruct
Uzufructul este definit în Codul Civil la art. 703, ca fiind „dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța”.
Uzufructuarul are, așadar, obligația imperativă de a conserva substanța bunului ca la momentul stingerii acestuia să îl restituie nudului proprietar în starea în care se află. Acesta poate, însă, să îi schimbe destinația acestuia, cu condiția neprejudicierii nudului proprietar sau a sporirii valorii bunului.
Cu privire la încetarea uzufructului, art. 746 și următoarele C.civ. ne prevăd modalitățile de stingere al acestui drept. În urma stingerii uzufructului ia ființă obligația de restituire care incubă uzufructuarului, o restituire normală, în principal în natură. Cel mai „problematic aspect” cu privire la restituire se referă la instituția cvasiuzufructului care se realizează prin echivalent, existând și posibilitatea proprietarului de a alege restituirea contravalorii bunurilor sau a altor bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare.
Restituirea în contractul de locațiune
Contractul de locațiune este definit în art. 1777 C.Civ ca fiind „contractul prin care o parte, numită locator, se obigă să asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun, pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, denumit chirie”.
Astfel, locatarul este obligat să predea bunul în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii. Legiuitorul român a prevăzut în cadrul normei legale includerea factorului timp în aprecierea stării în care se află bunul la momentul restituirii. Așadar, locatarul va restitui bunul la valoarea de la momentul restituirii, chiar dacă bunul a suferit creșteri sau scăderi ca urmare a trecerii timpului.
Pentru aprecierea stării în care a primit bunul, legiuitorul instituie o prezumție relativă a predării bunului în stare corespunzătoare de folosință potrivit destinației stabilite. O eventuală neînțelegere cu privire la aceasta va fi lăsată la aprecierea instanței sesizate, pe baza probelor aduse de părți, cel care o invocă putând răsturna prezumția prin orice mijloc de probă.
Restituirea în contractul de depozit
Depozitul este un contract netranslativ de proprietate în principiu, depozitarul fiind doar un detentor precar în raport cu deponentul. Cu toate acestea, vorbim de un contract translativ de proprietate în cazul depozitului neregulat (reglementat la art. 2105 C.civ.), atunci când sunt remise fonduri bănești sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile, caz în care se vor aplica dispozițiile care reglementează împrumutul de consumație.
Încă din debutul dispozițiilor care reglementează contractul de depozit, legiuitorul menționează necesitatea restituirii bunului în natură. Din moment ce aceasta reprezintă chiar scopul contractului, putem afirma că este prioritară restituirea în natură la momentul încetării contractului de depozit. Binențeles, regula va suferi excepții, în sensul restituirii bunului prin echivalent, chestiuni reglementate de art. 2116-2120 C.civ.
Restituirea în contractul de împrumut de folosință
Comodatul (împrumutul de folosință) este definit ca fiind contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acel bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp.
Restituirea se va realiza în natură, a exact aceluiași bun, inclusiv a fructelor acestuia (dacă este producător de fructe), iar nu un bun asemănător sau de același gen, așa cum se întâmplă în cazul împrumutului de consumație.
La fel cum am menționat, restituirea se va face, de principiu la momentul stabilit prin contract. Cu toate acestea, legiuitorul ne menționează la art. 2156 C.civ. cazurile în care se poate solicita, de către comodant, restituirea anticipată. Acestea sunt reprezentate de o nevoie urgentă și neprevăzută de bun, de decesul comodatarului sau de încălcarea obligațiilor acestuia.
Concluzii
La fel cum am văzut, restituirile normale rezultă dintr-un contract și țin de esența acestuia, fiind o trăsătură definitorie pentru contracte precum uzufructul, locațiunea, împrumutul etc.
Aceste restituiri se produc de drept, la împlinirea termenului stipulat în contract, sau la încetarea, din diverse cauze a acestuia. Fiind o chestiune care intră în previziunile părților, regimul acestora este determinat expres în funcție de contractul și titlul în temeiul căruia operează, ceea ce face să nu existe neapărat un sistem unitar spre deosebire de restituirea anormală, unde legiuitorul ne prevede norme general aplicabile oricăror tipuri de contracte, dacă au încetat prin anumite moduri: declararea nulității, a rezoluțiunii etc.
Obligația de restituire în cadrul acestor contracte este în principal obiectivă, în sensul în care „beneficiarul” folosinței bunului este obligat să restituie același bun și în principal în natură. Chestiunile care țin de stricăciunile aduse bunului, de degradări, de pieire se apreciază raportat la răspunderea contractuală, un aspect subiectiv, lăsat de cele mai multe ori la aprecierea instanței de judecată.
De regulă, fiind vorba despre un transfer de folosință și nu de proprietate, în situația unui refuz nejustificat de a restitui bunul, proprietarul are la îndemână două acțiuni: o acțiune reală, întemeiată pe dreptul său de proprietate, imprescriptibilă extinctiv (acțiunea în revendicare), și o acțiune personală, întemeiată pe contract, prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripție (acțiunea întemeiată pe un contract de locațiune, depozit, împrumut etc.).
Cu privire la momentul restituirii bunului, fiecare contract prezintă particularitățile lui, ca de exemplu posibilitatea oferită comodantului de a solicita restituirea anticipată a bunului pentru o nevoie urgentă și care nu putea fi prevăzută la încheierea contractului.
Atunci când se pune problema restituirii bunului în cadrul contractelor așa-zise de folosință a bunului, fiecare instituție în parte vine cu particularitățile ei, fiind evident că nu se poate trasa o concluzie generală cu privire la modul de restituire al bunurilor pentru toate contractele.
Din punctul meu de vedere, instituția restituirii bunurilor, fiind vorba chiar de restituirile normale, ar trebui detaliată de către legiuitor, insistând asupra delimitării între restituire ca element obiectiv și răspunderea personală, ca element subiectiv. Am văzut că în multe cazuri, din păcate, legiuitorul încurcă cele două instituții și creează astfel o confuzie în rândul persoanelor care nu studiază în detaliu instituiția obligației de restituire.
Bibliografie
1. Valeriu, Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2013;
2. Corneliu, Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod Civil, Ediția a 3-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, 2017;
3. Terzea, Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina și jurisprudența din 1 mar 2014, Editura Universul Juridic;
4. Comentariu art 703 Noul Cod Civil Afrasinei, Madalina, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu;
5. G. Boroi, M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B.Nazat, I.Nicolae, T. Rădulescu, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, 2017,
6. F. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Vol. III – Împrumutul de folosință (comodatul), Împrumutul de consumație (propriu-zis), Depozitul, Societatea civilă, Tranzacția, Donația, Ediția a IV-a actualizată de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
7. G. Comăniță, I.-I. Comăniță, Drept civil, Contracte civile speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
8. D. Ciochină, Drept civil, Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
9. https://dexonline.ro/definitie/restitui;
Pentru mai multe informații și asistență, vă rog să completați formularul de contact disponibil la secțiunea „Contact”
